E sfârșitul lunii august. Vara emană cu siguranță ultimele valuri de căldură înainte de a face loc unei perioade de tranziție spre anotimpuri mai reci. Noi ne îndreptăm spre Alpi, acolo unde timp de 6 zile ne vom “relaxa” obosindu-ne pe traseele amenajate și în afara acestora, în regiunea Saalbach-Hinterglemm. Ploaia a căzut în ultimele zile ca dintr-un lighian fără fund, iar gândul unei activități în outdoor te face să te zgribulești tare de tot. La peste 1500 de metri precipitațiile s-au transformat în zăpadă, iar versanții erau albi ca într-o zi friguroasă de noiembrie.
După un drum lung cu mult trafic am ajuns cu toții în siguranță și confortabil la destinația noastră de la marginea Alpilor. Vito-ul Tourer pe care l-am preluat de la cel mai mare dealer Mercedes Benz din estul Europei, Atp Motors Baia Mare, a făcut călătoria mai mult decât suportabilă, iar personal aș mai fi putut conduce încă 5 ore doar din considerentele astea. E totuși interesant să simți cum un van de generație nouă se conduce mai ușor și e mai silențios decât o mașină de familie din clasa mijlocie, asta în timp ce poți transporta 8 persoane, 8 biciclete și un sfert de tonă de bagaje.
Ajunși la chaletul tipic austriac care avea să ne găzduiască pe durata Rock the Alps, ne-am instalat rapid și am căzut prada unui somn adânc, dar imperios necesar. Urmau 6 zile de bikepark, trailuri, zile lungi cu soare, ploaie și iar soare.
Prima zi a început ceva mai târziu și chiar dacă programasem o ședință în pumptrack și în poligonul adiacent pentru a putea evalua corect toți participanții înainte de a definitiva programele, am decis să ieșim la o tură scurtă cu 1000m diferență de nivel pozitivă și o coborâre pe Milka Line, ca introducere dulce în senzația oferită de potecile din zonă.
Versanții erau albi, iar norii acopereau valea din care împreună cu Radu și Razvan urcam de o oră bună. Peisajul din vârf era dintr-o altă lume, era ca și cum cineva ne-ar fi teleportat din vară direct într-o iarnă blândă. Dar nu era timp de zăbovit, coborârea aștepta, iar aderența era mai mult decât satisfăcătoare chiar dacă noi ne mișcam puțin rigizi și în contratimp la primul contact cu Milka Line.
Grupele lui Wouter și a lui Cosmin trec rapid de acest mic test și se adaptează din mers la potecile pe care unii dintre ei probabil nu le mai gustaseră niciodată. Primul contact cu o infrastructură dedicată pentru mountain biking e oarecum elocventă și are darul de a-ți schimba percepția asupra sportului. Rețin foarte bine primul contact cu o linie lucrată într-un bikepark și zâmbetul tâmpit pe care l-am avut pe față toată ziua aia. De atunci au trecut mai bine de 12-13 ani și acum nu ratez niciodată ocazia să ies din bikepark și să mă dau pe o potecă de picior tehnică, pe curbă de nivel sau în creastă. În Alpi genul ăsta de trasee există din abundență, dar parcurgerea lor pe bike e interzisă și în funcție de țara în care “te pierzi’ pe astfel de poteci, vei reține mult timp și amenda aferentă. Dar oricum avem cel puțin o zi dedicată unor astfel de poteci, la aproape toate campurile din străinătate. În funcție de nivelul grupei avem chiar mai multe astfel de zile, dar e nevoie de oameni care au tehnică foarte bună și o pregătire fizică cel puțin medie.
După un mic dejun îmbelșugat a început și ziua a doua în care ne-am delectat pe Hackelbergtrail, probabil cea mai faină potecă din bikeparkul de la Saalbach-Hinterglemm, din vârful Schattberg.
Ce e fain pe coborârea care urma e variația, asta după ce supravețuiești urcării brutale care te duce de la 1000 m la 2100 m în vreo 9 km.
Când crezi că ai scăpat de cea mai grea urcare, muntele îți aruncă în față încă 100 de metri pozitivi…la limita ciclabilului.
Coborârea începe în gol alpin pe o suprafață colțuroasă cu fără prea mult flow și până jos în Hinterglemm te dai pe aproape orice, de la podulețe de lemn, contrapante mari și fine, kickere mici, mari, la zone cu rădăcini, bolovani și cu mult flow, viraje deschise și multe altele.
Grupa lui Cosmin avea să atace Blue Line-ul, însă din motive încă necunoscute, Blue Line-ul era închis în ziua aia în plin sezon de mtb, iar alternativa pe Pro Line era prea brutală.
Ziua a treia era în sfarsit cea în care mergeam în pump track si lucram pe tehnică. Chiar dacă bicicletele pe care ne dăm, spre deosebire de cele de trail, enduro sau dirt au o geometrie care stă în calea învățării rapide a mișcărilor de bază, principiile rămân aceleași. 
După stabilirea unei poziții de bază corecte cu patru puncte de contact cu bicicleta, conducerea privirii, anticiparea mișcărilor din corp, lucrul cu poteca și multe altele, am trecut puțin la inițierea unui bunny hop sau pur și simplu la ridicarea roții față prin mutarea centrului de greutate în spatele șeii și în jos.
După poza asta am scos buștenii și s-a lăsat cu un mic concurs de bunny hop la care până și fotograful a participat…ca urmare nu veți vedea nicio poză de acolo! 😀
După 3 ore petrecute în pump track, fiecare grupă a plecat pe traseul propus. Grupele doi și trei s-au dat pe Z-Line și pe Osmannalm Trail în timp ce Radu, Răzvan și cu mine am abordat versantul vestic pe un traseu poate puțin prea ambițios pentru oboseala acumulată în pump track.
În a patra zi a campului am programat ieșirea la Kirchberg unde ne așteptau câteva trailuri mai tehnice decât în zilele precedente, așa că speram ca cele trei zile petrecute pe potecile din jurul Saalbachului să fi fost suficiente pentru a ne pregăti pentru cât mai multe coborâri pe Fleckalm Trail. Grupa 1 a plecat azi cu Wouter Cleppe iar pe meniul lor era și felul întâi pe nume Lisi Osl, o coborâre șerpuită plină de contrapante pe un teren destul de abrupt…o acomodare bună cu acele de păr pe teren înclinat. Grupa lui Cosmin a fost preluată azi de Iulia.
Se anunțau ploi în următoarele zile, însă am decis să introducem o tură mai lejeră pentru grupa trei, chiar dacă o parte din rideri voiau să abordeze și azi trailuri mai tehnice. Personal prefer să rămânem pe partea mai puțin riscantă a lucrurilor și să nu încercăm să cucerim totul în primele zile, deoarece oboseala și o tehnică precară nu fac casă bună, niciodată.
Între timp noi dădeam ture pe Fleckalm Trail, cea mai lungă coborâre de mtb amenajată din Tirol. Ea porneșțe paralel cu faimoasa pârtie de la Kitzbühel (pentru cei pasionați de schi alpin) și coboară 1000m în 8 kilometri fiind clasificată S3, adică dificil pe o scară de la 0 la 5.
Farmecul ei constă în variația cu care te ține în priză până la final. De la rădăcini și praguri, la contrapante, zone off camber, podulețe, roci, kickere, zone de viteză pe iarbă la singletrail natural, ai cam tot ce-ți poți dori de la o coborâre într-un bike park pe o bicicletă de xc, trail sau chiar enduro. Trei coborâri, un pic de tehnică și deja bicicleta reacționa mult mai bine la impulsurile riderului.
Dintr-o tensiune excesivă, sentimentul s-a transformat într-unul de lejeritate și precizie…asta până când coordonarea a scăzut și poteca a devenit din nou colțuroasă, moment numai bun să ne luăm adio de la Kirchberg și să conducem înapoi până în Hinterglemm. Seara am luat cina pe munte pe modul “all you can eat” ca nu cumva să pierdem vreun gram după ziua în care jumate dintre camperi am stat mai mult în gondolă decât pe trail.
Ploaia ne-a întâmpinat în cea de-a 5-a zi încă de la primele ore, dar cu toate astea aproape toată lumea a ieșit la o tură mai scurtă sau mai lungă.
Toată grupa lui Cosmin a fost pe baricade, iar eu l-am luat pe Radu și l-am învârtit pe Wurzel Trail plus câteva variante mai puțin oficiale. Wouter a mers cu cei care nu aveau prea multă tragere spre a pedala la un poligon cu diferite obstacole pe care și-au tras o febră musculară zdravană…sau așa vrem noi, ceilalți, să credem.
Cina s-a prelungit și cam toți am băut câte “un păhărel” în plus față de normal, dar nu ai cum să vii în Austria și să nu guști din toate bunătățile posibile. Urma ultima zi și lumea era deja obosită așa că o relaxare suplimentară nu strică.
Ziua 6. Am decis să ducem grupele 1 și 2 pe o potecă de picior care pe vreme frumoasă are niște priveliști deosebit de spectaculoase. Personal nu m-a deranjat că era ceață și nu vedeai la 30 de metri depărtare, probabilitatea să întâlnim drumeți era mult mai scăzută. Mi-aș fi dorit să facem toți traseul ăsta, însă dificultatea tehnică a zonei de creastă era ridicată și n-am dorit să riscăm un traseu prea dificil în ultima zi. Grupa 3 avea oricum în plan un traseu hibrid cu 1000m pedalați și 2 gondole schimbate pentru 4 trailuri lungi și numai bune de încheiere.
Din păcate unul din participanți s-a accidentat mai serios pe al doilea trail, iar Cosmin a luat decizia corectă de a întrerupe tura și de a chema mașina de asistență. Transmisia 4X4 și-a făcut datoria pe deplin, iar forestierele alpine perfect netede, însă foarte înclinate au reprezentat locul ideal pentru a testa capacitățile vanului.
Între timp grupele 1 și 2 eram în ceață deasă și câteodată chiar mă minunam că nimeresc așa de ușor poteca asta pe care o parcursesem ultima dată cu mult timp în urmă. Traseul s-a lungit și dupa 6 ore am ajuns în final la una dintre cele mai faine coborâri nemarcate din zonă.
Dificultatea tehnică ridicată și oboseala grupului au impus un timp de parcurgere mai lung, însă chiar dacă se făcea push bike la greu, lumea găsea zone lungi pe care să se și distreze.
Până la urmă ăsta e unul din punctele cheie ale campurilor noastre, să îmbinăm toată oferta muntelui, chiar dacă de multe ori natura îți pune în cale niste obstacole care te depășesc. Ideea e să le încerci, să te obișnuiești cu senzația și să nu-ți fie frică să greșești, doar așa vei reuși într-un final să parcurgi astfel de zone și să le savurezi.
Cu Alpii ne vom reîntâlni de abia la anul, atunci când vom veni cu noutăți așa cum v-am obișnuit deja.
Noi ne vedem data viitoare la Bucovina, între 20 și 23 septembrie în Țara Dornelor la prima ediție a Bucovina MTB Camp, stay tuned!
