E dimineața celei de-a treia zi de la Purple Lines Mtb Camp. Rozul rododendronilor ne-a scăpat printre degete pentru a doua oară consecutiv, iar zăpada și arborii căzuți pe alocuri blocau o parte din traseul pe care-l gândisem. Așa că reveneam, impropriu spus, la planul B. Urma să ne începem ziua și traseul cu numărul trei din Baia Borșa, un cartier al orașului Borșa fără prea multe atracții turistice notabile.
Dimineața lumea părea deja mult mai obosită, iar discuțiile erau cu volumul redus și energia emanată în prima dimineață înainte de plecare se estompase destul de tare. Aveam să plecăm cu mașinile până la start așa că trebuia să pornim mai devreme…sau măcar să încercăm să o facem. În jurul orei 11 ajung la Baia Borșa, probabil cu ultima mașină. Lumea era deja pregătită de traseu și aștepta. Urma o cățărare destul de lungă, cu un veritabil zid la final. Se pornea încet pe asfalt, continuând pe drumul betonat spre Gura Băii, un loc care poate fi greu descris în câteva cuvinte. Pornim într-un singur grup chiar dacă pe urcare aveam să ne divizăm, planul era să ne regrupăm în vârf. Cei dispuși la mai mult aveau să vină cu mine din vârf într-o incursiune pe valea Vaserului, aproape de granița cu Ucraina, un loc în care cu siguranță nu ajung prea mulți mountain bikeri din alte regiuni.
Urcarea începe lin, însă drumul acoperit cu plăci de beton degradate te obligă să schimbi des trasa și să te ridici din șa…asta dacă ești foarte racer și te dai pe hardtail. După aproximativ 20 de minute de cățărat începi să vezi versantul estic al vârfului Toroiaga, un versant abrupt și mistuit recent de incendii. Drumul pe care urci trece sub diferite structuri, majoritatea făcute în calea pietrelor care se rostogolesc de pe veranții abrupți în direcția drumului. Poate inginerii au avut în calcul și avalanșele de zăpadă, cu siguranță văile înguste tăiate de drum pot reprezenta un pericol pe timp de iarnă. Însă exploatarea se închisese definitiv, dacă nu greșesc undeva prin 2004, iar clădirile și toată infrastructura era în paragină.
La finalul drumului betonat, fostele clădiri, aflate într-o stare avansată de degradare, îți fură privirea și te fac să-ți imaginezi pentru puțin cum arăta locul ăsta în urmă cu 30 de ani. Dar nu e timp de visat. De aici urcarea devenea badass și cu toate că primele 3-4 serpentine sunt lejer ciclabile, lucrurile se dau peste cap rapid. Din drum cotești spre dreapta iar aici panta îți cere toată concentrația pentru a rămâne în șa. Așa că încerc să mă concentrez. Rucsacul de 5kg devine și mai greu dintr-o dată iar respirația superficială. Strâng din dinți și trec cumva de prima serpentină fără să pun piciorul jos. Wouter urcase anul trecut până la refugiu pe bicicletă fără să se oprească așa că mânat de spiritul competitiv încerc și eu. În spate lumea făcea pushbike și totul era conform planului. Urma o urcare foarte degradată cu pietre mișcătoare pe care aveai șanse cu un fullsuspension.
Urcarea părea și mai degradată ca anul trecut însă știam că dacă trec de dreapta asta e ca rezolvată. Undeva la mijloc se aude prin stație: „Rob, answer me”. Ignor bineînțeles rugămintea, era Wouter care probabil voia să mă întrebe ceva prostie. Eram cu pulsul în gât și mă concentram să trec de pietre. Wouter insistă și mai mult pe un ton destul de grav, iar pulsul o lua razna. Băga-mi-aș. Îmi scapă roata de vreo 3 ori la rând și pun piciorul jos. Eram la vreo 15 metri de viraj…Next time.
Îl întreb pe Wouter dacă sunt probleme, iar acesta îmi confirmă la final că e totul ok și nu era nimic special. Bun moment. Fac niște poze pe urcare cu primii 10-15 veniți, toți chinuindu-se în felul lor. În afară de Urzică, care parcă urca cu liftul în stilul caracteristic.
După puțin timp ne regrupăm în șa, iar Wouter și parte din camperi pleacă pe jos la izvor pentru a umple bidoanele. Ceilalți stăm la soare și admirăm priveliștea spre Ucraina. Păduri dese de brad și de un verde închis te făceau să te întrebi câtă vegetație putea să există încă în locul ăsta. Cu toate exploatările excesive, natura încă se ține bine și din noroc sau poate nu, se regenerează de la an la an. De parcă ar vrea să ne dea o lecție să o lăsăm dracului în pace o dată, să o vizităm, să o îngrijim dar nu să o distrugem.
După o mică ședință plec cu o mână de oameni spre Vaser. Urma o coborâre lungă, nu foarte interesantă care avea să ne ducă în mijlocul pustietății.
Găsism la un moment dat o potecă însă nu o înregistrasem pe gps. Sau dacă am înregistrat-o am șters din greșeală traseul. Trebuia să intru printre jnepeni direct în potecă, o potecă destul de lungă care se termina în drumul forestier. Pfa. Am ratat intrarea. Mergem clasic și după o coborâre printr-o grămadă de râuri ajungem la Vaser.
Restul grupului o luase cu Cristi și Wouter pe creastă spre est, urmând să coboare pe drumul forestier până la final în Baia Borșa. Noi făceam o buclă suplimentară pe Vaser. Aveam să trecem de vreo zece ori prin râu sau parcă de mai multe ori.
Ideea era să stăm pe bicicletă deoarece de udat aveam să ne udăm oricum. Valea Vaserului era acoperită de drumuri degradate și pline de noroi. Din punctul de vedere al plăcerii, incursiunea primea note mici care însă erau compensate de senzația de sălbăticie și de caracterul explorator al turei.
Între timp Wouter și restul participanților se distrau cu drumul de creastă, cu caii și speriau berbecul din imagine.
Băieții și fetele trec prin râu fără să se plângă. Cred că cel mai mult mă plângeam eu. Trecem pe lângă calea ferată de mai multe ori, însă să nu vă imaginați că mocănița cu turiști ajunge vreodată în locurile astea.
Pe aici se plimbă doar copacii și rar, polițiștii de frontieră și mai rar, turiștii. Trecem pe lângă un cal și un câine destul de mare, dar blând. Bărbatul care era cu calul nu pare mirat de prezența noastră dar nici foarte darnic la discuții așa că trecem mai departe. În scurt timp începem urcarea spre Gâliu.
Era o urcare scurtă, de vreo 25 de minute dar care după cele trei zile de pedalat și trecerile prin râu era suficient de solicitantă pentru a te ține în priză.Ajungem în Șaua Gâliu, locul în care fusesem cu 2 zile înainte. Aici era planificată o coborâre pe o potecă destul de interesantă. De regulă poteca e curățată bine deoarece oile o tranzitează adesea în partea superioară. Acum însă arăta ca dracu și era plină de crengi de brad căzute la sol. Estimez că riscul era prea mare și cam inutil după trei zile plăcute. Puteam intra pe ea, dar lumea era obosită și nu avea rost să riscăm chiar pe ultima coborâre a campului. Decid să luăm varianta „plicitisitoare”, adică drumul forestier destul de degradat.
Pe coborâre mergem repede, prea repede pentru situația în care ne aflam. Mergeam primul și mergând puțin mai repede, încercam să frânez din timp înainte de viraje pentru a putea semnaliza celor din spate dacă venea ceva din contrasens. Ca norocul ajungem aproape jos și decid să ne regrupăm înainte de ultima parte. Unul dintre participanți, Ștefan vine după vreo 5 minute bune în care chiar decid să mă întorc să văd daca totul e în regulă. Ștefan căzuse și avea o julitură superficială însă suficient de însângerată încât să pară mai gravă decât era. Ca norocul, nu părea persoana care să se vaite, așa că în scurt timp continuăm traseul și ajungem la mașini.
În mod normal am fi optat să avem 2 ghizi la fiecare grup, unul în față și altul în spate pentru a putea asigura și mai bine grupul. Asta ar însemna 6 oameni pentru cei 30 de participanți. Cam irealist, nu doar din motive economice, dar și din motive de resurse umane. E greu să găsești mountain bikeri antrenați atât tehnic cât și fizic, care au curs de prim ajutor și știu pe dinafară cum să-l dea, care au măcar pregătirea de ghid local/național/montan, care cunosc zona și traseele de evacuare, diferite variante de scurtare sau lungire a traseelor, care se descurcă în situații neprevăzute și nu devin la rândul lor un impediment pentru grup. De prea multe ori am văzut situații în care riderii așteptau după unul sau altul din ghizi…foarte profi. Pe deasupra într-un mod ideal, oricare dintre ghizi ar trebui să posede cunoștințe temeinice pe care să le transmită participanților dacă aceștia doresc să afle informații la fața locului, să fie un bun mecanic și să care cu el toate cele necesare. Iar caracterul, aici e o altă discuție și o altă dimensiune. Chiar dacă dai de persoana cu pregătirea necesară, trebuie să fie suficient de atentă la dinamica grupului și să știe să se impună atunci când situația o cere, să-i frâneze pe cei care au tendința să riște excesiv, să nu lase decizii precum mâncatul și băutul exclusiv la latitudinea participanților și să fie suficient de flexibilă încât să nu se ia la întrecere cu grupul, să citească condițiile meteo, să posede acel simț al răspunderii, dar să știe și când e cazul să lase de la el. Haha, ați înțeles voi, gata cu paranteza.
Reveniți la pensiune, o parte din participanți pleacă spre casă după o mămăligă bună cu burduf, pe când o altă parte decid să mai stea o noapte având în vedere că ziua de luni era liberă. După masa și seara se lasă cu bere, discuții și vizionări de poze într-o atmosferă relaxată, cu oameni puțin obosiți dar aparent fericiți.
Luni vremea avea să fie suficient de neprielnică așa că cei rămași pleacă spre casă de dimineață. Noi mai rămânem și mai facem o drumeție în munți, prilej numai bun ca să trag un pui de somn sub Șaua Gărgălău.
La anul vom îmbunătăți și mai mult traseele, vom introduce mai multe poteci la care bineînțeles vom ajunge tot pe urcări…lungi. Vom modifica parțial sau chiar total traseul din ultima zi și vom introduce probabil un traseu cu totul nou într-una dintre zile. Munți sunt destui, trebuie doar să găsim urcările, deoarece cărări ar fi, dar ideea de bază e să le accesăm pe bicicletă și nu cu piolet/colțari sau pe asfalt. 
Ne vedem la Colibița în iulie sau în Austria în septembrie și poate, poate facem o incursiune și în Bucovina la mijlocul lunii septembrie. Până atunci, toate cele bune!
