Ziua a 2-a. Climbs before lines?
Mă trezește concertul celor de la Limp Bizkit, formație care s-a hotărât să o ardă dis de dimineața fix pe terasa pensiunii noastre din Borșa…o onoare, ce mai?! Trebuia oricum să sune alarma așa că mă ridic din pat. Pe cer soarele își făcea deja de cap și parcă devenise mai musculos față de ziua precedentă…o fi tras și el la sală dacă tot era zi liberă. Fred Durst cânta dintr-o boxă de plastic de 200 de grame plantată strategic de domnul Urzică, DJ-ul, cum îi zice Wouter.La masă lumea e entuziasmată chiar dacă oboseală apare încet pe fețele unora. Două, trei pregătiri și mă aflu în fața parcării dând ultimele indicații cu privire la ce avea să urmeze. Ce avea să urmeze? 
Pentru început un concurs de hillclimb cu 200 de metri diferență de nivel pe urcarea care deservea utilajele ce construiau telegondola cândva, nu demult. Cu toate că urcarea în întregimea ei e demnă de respect, nu doar datorită diferenței de nivel de aproximativ 750 m în 4,8km ci și datorită solului lipsit de aderență în partea superioară. Am ales să ne delectăm doar cu prima parte, așa încât toată lumea să poată participa și să fie apt pentru traseul care urma. Victor iese victorios din cățărare cu toate că unii au decis să nu o ia prea în serios și să se distreze…cu flotările de la găleată.
Dar să trecem la subiect. Refacem puțin grupele din ziua trecută iar mie îmi revine epuizanta muncă de a merge cu grupul cel mai fit…o tragedie. Wouter ia grupa de mijloc și Cristi ia grupa să zicem mai puțin de mijloc. Urma să ne vedem pe prima și singura urcare serioasă a zilei, nu înainte ca subsemnatul să mai ia câțiva metri diferență de nivel pe dealurile de lângă DN18. Priveliștea spre Munții Rodnei oferită de vârful primei urcări merita tot efortul suplimentar, asta chiar dacă dh-ul ulterior era destul de noroios și plin de pietre mișcătoare.
Ajungem pe urcarea principală pe care aveam să o urmăm de pe valea Repedea, pe lângă fosta cabana Puzdrele până în Creastă. Lumea de regulă face traseul ăsta invers, urcând pe asfalt până în Pasul Prislop, făcând ulterior puțin push bike spre Șaua Gărgălău. N-am ales varianta asta deoarece să cobori pe forestierul pe care am urcat și să ratezi coborârea din Șaua Gărgălău pe la Cascada Cailor până înapoi în complex e în opinia noastră cu siguranță mai nașpa. Pe deasupra mare parte din grupa alertă a urcat pe bike până în creastă, exceptând două zone mai dificile, însă relativ scurte. Majoritatea camperilor erau suficient de pregătiți încât să pedaleze tot forestierul ăla și să-l savureze în șa.
Pe prima parte a urcării soarele își face de cap. Băgase cam mult la sală ieri așa că mă ardea de mă topea, iar căldura mă afecta puțin. Căutam umbra, dar în zadar. Urcăm bine și în scurt timp ajungem din urmă grupa lui Cristi și mai apoi grupa lui Wouter.
O iau în față ca să trag niște cadre, însă cei din spate se mișcă bine și nu apuc să-mi trag prea bine sufletul că și apare primul la orizont. Mă opresc exact în dreptul grupei lui Wouter și fac niște poze pe fugă, de unde credeam că e ok. Nu stăm mult aici. O luăm din loc dar ne oprim la primul izvor de pe marginea drumului. Apă…
Încerc să mă fac util și să umplu bidoanele celorlalți cu cana de plastic improvizată, de la fața locului.
Hidratați și răcoriți pedalăm în sus și în jos până ce ieșim la refugiul Salvamont devenit aparent stână, poate doar aparent, fiind locul în care câțiva turiști se relaxau cu o bere în mână la un grătărel.
N-aveam timp de zăbovit. Aveam treabă serioasă ăhed, urma o urcare destul de abruptă cu zone de iarbă care-ți răpeau toate energiile.
O iau în față deoarece există o singură trasă care șerpuia câteodată în dreapta trasei principale și care era ciclabilă până aproape de final. Mă chinui pe alocuri, dar reușesc să rămân în șa. Simt lipsa de antrenament și rucsacul excesiv de greu, dar găsesc plăcere în a mă chinui. Lumea mă urmează, unii pe bike alții pe lângă.
Wouter se plimba printre ei și pentru moment îmi dădea impresia că uita de probleme de sănătate care-l necăjau de câteva luni. Urma o scurtă coborâre după care opresc într-o căldare înierbată cu vedere bună asupra urcării și asupra văilor din jur.
Peisajul e incredibil. Dacă cineva te aduce aici legat la ochi și nu cunoști zona, cu siguranță crezi că ești undeva în Alpi. Creasta Rodnei cu vârfurile ei de peste 2200 de metri te fac să le admiri cu gura căscată. Lumea începe să se adune la locul de popas și îmi dau toată silința să fac poze cât mai bune.
Prin stație vorbeam cu Iulia și o anunțam că s-ar putea ca unii din grupa lui Cristi să fie nevoiți să renunțe așa că îi indicam locul în care să vină cu mașina. Suzi apare brusc la orizont, pe bicicletă normal, așa că Wouter îi adresează un “you monster!”, admirativ. După pauză toată lumea strânge din dinți și în scurt timp ajungem pe poteca care taie versantul spre Șaua Galațiului (chiar așa). Aici natura îți oferă un boost de energie. Priveliștea, solul și altitudinea nu mai lasă loc de oboseală.
Poteca continuă în creastă și un petec mare de zăpadă ne obligă să ieșim din drum. Reușesc să stau pe bike fără să pun piciorul jos, cu toate că iarba aspră îmi suda parcă angrenajul, iar picioarele behăiau ca două stixuri blegi.
Șaua Gărgălăului e la câțiva metri și cu un ultim efort susținut ajungem pe biciclete în șa. Ultima parte îți testa răbdarea și forța, ca o urcare adevărată care se respectă și încearcă cu ultimii metri să te pună la respect. Pauză, regrupare. Urma extazul…
O potecă, două, trei poteci, jnepeni, iarbă, pietre fixe și sol aderent. O căldare abruptă și impozantă pe dreapta, plus un lac pe care-l observai doar dacă mergeai prea încet pe potecă. Trebuia să ținem stânga pentru a intra pe varianta mai bună și ciclabilă integral.
O grămadă de turiști ne fac să strângem excesiv de frâne și e bine așa, n-ai vrea să pățești ceva mai serios în munții din România…motive? Destule, prea multe ca să le enumăr aici.
Ajung în Știol și nu pot să-mi șterg zâmbetul ăsta tâmpit de pe față…blanăăăă!!!!
Toată lumea e în extaz sau pe undeva aproape, cu câteva excepții.
Salome se accidentase puțin exact la piciorul afectat de o rană anterioară, încă nevindecată. “Nem baj”, Wouter și Cristi sunt în zonă așa că rezolvă problema rapid.
Noi continuăm exact pe unde o luasem cu o zi înainte. Atenționez cât pot de des riderii că e plin de turiști și nu e locul în care să meargă repede. Toată lumea ascultă și ne facem încet loc printre turiști, majoritatea entuziasmați să ne vadă acolo, alții mai sceptici în privința capacităților noastre de a ne teleporta înapoi din vale. Deehh, ce știu ei despre mountain biking?!
La finalul coborârii ne oprim puțin pentru o ultimă regrupare. Urma un scurt drum forestier destul de degradat pe care sigur aveai tentația să te relaxezi excesiv după coborâre absolvită în prealabil. Chiar dacă se merge încet, Oszkar simte nevoia unui badge la propriu ca amintire de la Purple Lines, așa că se culcă puțin într-un viraj, la 30 de km/h. Pielea rămâne la Borșa, Oszkar pleacă mai departe, pe bike. Nimic grav.
Seara trece repede, berea, vremea de afară și oboseală încep să-și spună cuvântul. 
Gazdele ne surprind cu niște muzică populară light, plăcută, iar întunericul se lasă încet peste complexul turistic și peste ziua a doua de la Purple Lines. Urma ultima zi și o incursiune într-o lume dominată de natură și istorie minieră, cu structuri masive și peisaje mai puțin obișnuite.
