Which lines…?
Trecând peste tămbălăul meteorologic care a marcat primăvara asta, începutul lunii iunie promitea o îmbunătățire semnificativă, nu doar la nivelul cerului ci și la nivelul zilelor libere. Cumva, intenționat sau poate nu, anul ăsta am mutat Purple Lines MTB Camp cu două săptămâni mai târziu față de ediția precedentă. Motive? O grămadă, speranța de a vedea rododendronul înflorit, de a prinde vreme mai caldă și de a naviga pe poteci relativ uscate sunt doar o parte din motivele respective.
Doar că iarna s-a prelungit cu mult peste pragul de două săptămâni preconizat, iar campul din Munții Rodnei avea cam aceleași pronosticuri ca cel de anul trecut. Cu toate astea la recunoașterea făcută cu o săptămână anterior campului, am găsit mai puțină zăpadă ca anul trecut și mai multe trail-uri accesibile. Peste toate, prognoza indica temperaturi ridicate și vreme perfectă pentru mountain biking la altitudini.Și uite așa veni și seara de 1 iunie, iar la poalele Munților Rodnei și ai Maramureșului, într-un complex turistic afectat sever de arhitectura “neocomunistă” inspirată parcă din desenele preșcolarilor, ne-am adunat la una dintre puținele pensiuni din zonă ridicate într-un stil plăcut. Oameni în căutarea unei aventuri în natură sau poate doar mountain bikeri care împart aceeași dorință înflăcărată de a explora acest colț de rai, situat în nordul îndepărtat.Într-un cadru impozant, livrat de crestele Munților Rodnei și de pădurile întinse de brad sau de sălbăticia naturală din Munții Maramureșului, ingredientele erau acolo pentru ca noi să savurăm trei zile de mountain biking simplu și fără complicații pompoase sau prea mult artificial. Fără teleferice, fără aglomerație pe șosele, poluare, gălăgie, soluri argiloase, trafic sau stâne de câini cu maxim trei oi.Vineri dimineața soarele dicta mersul lucrurilor, iar norii erau plecați cu treabă în altă parte. Complexul era agresat de turiști, o parte dintre ei veniți cu prea multă lene și prea puțină pasiune pentru munte. Dar noi aveam altă direcție, alte obiective și alt itinerar. După un mic dejun sățios am luat-o din loc, urmând să atacăm Munții Maramureșului. Pe prima urcare suntem într-un singur grup mare, cu ghizii mergând în sus și în jos pentru a orienta lumea în aceeași direcție…și poate pentru a mai insera un interval pașnic în zona 4. La finalul urcării aveam să facem grupele pentru prima zi, urmând ca grupa subsemnatului să o ia pe căi mai aventuriere și mai expuse, în timp ce grupa lui Wouter și a lui Cristi aveau să meargă într-o explorare bine definită, pe o rută mai puțin expusă dar la fel de frumoasă. După niște mici parlamentări decid să iau grupa cea mai numeroasă și să mergem pe traseul ‘ăl mai greu. Taf giob ahed.Supravețuim primei coborâri pe un râu acoperit de crengi de brad, cu numeroase capcane care așteptau să ne înghită roata față și să ne servească cu un frontflip necontrolat într-o albie mult prea pietroasă. Ca norocul, experiența riderilor a făcut ca niciun schimbător să nu fie vătămat și nici un petic de piele să nu fie jertfit. La baza coborârii realimentăm cu o apă relativ minerală și apăsăm în pedale pentru următoarele 50 de minute până în Șaua Gâliu. Urcarea e plăcută, forestierul e bine întreținut, iar priveliștile din ce în ce mai bune pe măsură ce înaintam.În vârf, o regrupare totală avea să fie urmată de un aproape ne-pushbike pentru unii dintre noi…deeh, mai e nevoie de puțin jăratec. Pe vârf începem coborârea și ocolim atenți crengile căzute la sol și bălțile adânci.Ajungem într-un loc recent defrișat de unde o priveliște extraordinară ne oprește pentru puțin timp din drum. De aici aveam să urcăm 15 minute și să ajungem la începutul punctului culminant al zilei…”Drumul Războiului”.O potecă bine definită, pe care vegetația învinge încetul cu încetul artificialul reprezentat de mâna omului, avea să ne delecteze inimile de mountain bikeri în următorii kilometri. După o scurtă porțiune cu o ieșire într-un luminiș, aflăm că Victor făcuse pană. O frână de câteva minute și deja ne aflăm din nou în șa. Urma cea mai bună porțiune din cea mai bună porțiune. Adică cea mai bună porțiune la pătrat.Dar nu te aștepta să-ți placă prea mult. Aici ai nevoie de tehnică solidă, forță pentru urcările scurte și experiență în șa. Altfel cireașa îți va provoca diabet și mă vei înjura pentru rândurile astea. Poteca devine și mai bine reliefată. În trecut, pe vremea războiului aici era un drumuleț strategic pavat, cu o lățime de 1 metru jumătate poate pe alocuri 2 metri, care tăia versantul împădurit al Jupaniei, undeva la doar câțiva kilometri de granița cu Ucraina. Dacă te uiți la harta României cu siguranță ai impresia că aici vei pica de pe hartă într-o altă lume. Natura e încă sălbatică iar faptul că nicio așezare umană serioasă nu se află în apropiere îți creează senzația aia pe care, cred eu, o cauți.Intru puțin în transă și mă lupt cu cărarea pe alocuri. Înving. Un copac rupt mă obligă să mă dau jos și să trec pe dedesubt. În spatele meu e doar Zsolt, un rider din Ungaria cu un Scott Genius si cu la fel de multă tehnică. Restul grupului e pe aproape, aud sunetul schimbătoarelor și al lanțurilor. Mă pun înapoi în șa și pornesc încet. Poteca mă obligă să apăs hotărât în pedale dar fără să stau cocoțat pe ghidon, mă obligă să mă uit în față dar să țin un ochi pe obstacolele aflate în imediata apropiere. Poteca e curățată decent, cu toate astea mai iau câte o creangă peste mâini, însă sunetul cauciucurilor pe solul acoperit de ace de brad și aderența pietrelor mă bagă în transă. Văd o viperă. Ditamai exemplarul, frumos colorat și gros. Nu prea îmi pasă. Strig în spate lui Zsolt pe maghiară: “șarpe”. Zsolt îl ocolește și ca orice animal sălbatic, chiar dacă vorbim de o reptilă, vipera pleacă în drumul ei lăsându-ne în pace și confirmându-ne încă o dată că poveștile sunt doar atât, povești spuse de oameni cu imaginații bogate și cu prea puține experiențe în natură. Poteca începe să șerpuiască și se îngustează înainte de a ne scuipa afară într-un alt luminiș. Frână. Trecuseră 10 minute și era cazul unei noi regrupări.Ultimii kilometri sunt puțin mai domoli, dar lumea e în extaz. N-aveai cum să fii altfel. Pădurea ne scuipă din nou afară, aproape de o fostă stână și în mijlocul unei mici exploatări. Câteva pedale și aveam să ajungem la Tarnița Bălăsânii, fosta trecere spre Moldova de pe vremea când Pasul Prislop încă nu exista. Primul punct de unde puteam să ieșim din traseu dacă situația o cerea, dar și punctul în care plăcerea avea să fie frânată puțin. Două pene… Un Conti Race Sport care a rezistat prea mult în ziua asta și încă un Ikon, varianta fără protecții. Victime previzibile. Reparați, peticiți și alimentați urcăm spre Fântâna Stanchii și ulterior îi dăm blană spre Pasul Prislop. Creasta Rodnei ne tot ademenește, iar privirea nu stă locului.Între timp grupa lui Wouter și a lui Cristi absolvă lunga dar frumoasa urcare pe valea Țâslișoarei. Un forestier pe care urci de-ți sar capacele într-o pădure deasă de brazi tineri, undeva în spatele masivului Cearcănul. Ajung în Prislop, iar lumea deja e cu o plăcintă în gură…la propriu.Dă-o în spanac de nutriție. Bag și eu două, grăsimi și prăjeli, cel mai bun punct de plecare pentru gâtul de 1 km care avea să urmeze. Încărcăm bidoanele din Vito-ul Iuliei și plecăm spre Știol.
Iulia ne trage câteva cadre inainte ca noi să ne încumentăm pe coborârea spre Cascada Cailor. Aici drumul a fost lățit, iar poteca de altă dată era un veritabil drum de pământ, meh-meh. E plin de turiști. Încetim și mergem super preventiv pentru a evita orice fel de sperietură a celor aflați la pas. Trecem de Cascada Cailor și o lăsăm să curgă mai alert pe final.Poteca șerpuiește în toate direcțiile însă alegem trasa ideală și coborâm fără se ne dăm jos de pe bike-uri. Ajunși pe strada Fântâna pedalăm relaxați și exaltați până la pensiune…o zi perfectă.Bere, mâncare și o prezentare specifică despre “groapa” în fitness-ul nostru pe care am săpat-o în ziua respectivă, cel puțin metaforic vorbind. Urma ziua a doua și o nouă aventură perfectă…de data asta în Munții Rodnei. Stay tuned!