Undeva nu foarte departe de ceea ce majoritatea dintre noi numim acasă, se află regiuni întinse și înțesate de “Disneylanduri eco” cu acces gratuit la fiecare pas. “Roller coasteruri”, „carouseluri”, „ciocane mobile”,” trenulețe” și multe alte izvoare de senzații intense așteaptă liniștite ca tu să te dai pe ele. Evident, cu bicicleta, nu cu altceva….
Alpii au reprezentat întotdeauna pentru mountain bikerii din Europa un “most do”, dacă nu în fiecare sfârșit de săptămână cu mult timp liber, măcăr o dată pe sezon. Cei care nu ați avut prilejul de a pedala pe potecile alpine, pe forestierele care de multe ori te fac să te întrebi de ce nu ți-ai adus pioletul cu tine, pe traseele de freeride perfect concepute și întreținute, pe pajiștile alpine pe care sigur mai dai de câte un moșuc căruia îi sare țandăra mai ceva ca ăia cu prăjina, că cică îi ocupi prea mult din potecă cu bicicleta aia care erodează solul, în fine, nu prea are rost să vă imaginați cum e. Cum e sentimentul ăla în care urci 2-3 ore într-un ritm susținut pentru a coborî ulterior 45 de minute fără oprire pe o potecă până înapoi în văile adânci care despică Alpii din toate direcțiile. Cu ghețarii impozanți undeva în apropiere care veghează de la mari altitudini viața de sub ei, cu cascade zgomotase în care milioane de tone de apă se sparg de pereții stâncoși, pajiști acoperite de cea mai verde iarbă cu putință și vaci relaxate care nu cunosc teama de urși sau lupi. Aceștia din urma au fost vânați până la ultimul exemplar și acum atârnă ca trofee pe pereții cabanelor din lemn care stau neclintite în fața trecerii timpului, vechi de sute de ani și cu un aer încărcat de istorie alpină. O incursiune în Alpi e o călătorie în viitor, cu lucruri bune, dar și cu elemente care-ți amintesc de momente întunecate din istoria recentă, un amestec de timpuri vechi și noi, de civilizație occidentală, de natură proaspătă dar oarecum secată de virginitatea naturală.
Ce e dincolo de Câmpia Panonică din viziunea unui mountain biker dornic de aventură, de efort fizic, de versanți abrupți și periculoși, de poteci interminabile care trebuiesc meritate și mai ales din viziunea sportivului dornic de respect elementar din partea semenilor mai puțin fascinați de sport? E Disneyland, e Neverland sau poate Jurassic Park. Un Disneyland cu reguli, reguli impuse și respectate de ceilalți practicanți. Reguli care pentru cineva care vine din est par a fi o inhibiție și o ingerință importantă în libertarea de mișcare, de explorare a naturii. Dar nu sunt aici pentru a pune în balanță lucrurile astea, poate altă dată, dar nu acum. Sunt aici pentru a vă povesti că variația mare de poteci și trasee de mountain bike te fac să te simți ca un pește într-un ocean, neștiind încotro să o iei mai repede. Și pentru că ne place să vedem și să simțim apa în toate colțurile oceanului, am avut recent prilejul de a explora încă un colțișor din Alpii austrieci. Cam cât de greu poate fi să cunoști o zonă cu toate hărțile, traseele de gps și informațiile de pe internet? Floare la ureche…sau poate nu?
Ce găsești la o primă căutare sunt rute. Pornești cu cele marcate, ulterior te uiți la cele făcute de alți mountain bikeri și studiind atent curbele de nivel, râurile, văile, piscurile, comparându-le cu imagini care ți-au rămas întipărite în minte începi încetul cu încetul să-ți faci o idee a ceea ce te înconjoară. Problema sau poate norocul meu e că tot timpul vreau să explorez extremele la început. Să văd dacă și cum pot urca din valea aia adâncă până pe vârful ‘ăl mai înalt. Să văd dacă pot lega o urcare abruptă și lungă de altă urcare abruptă și lungă, fără să las jumate din crampoanele anvelopelor pe drumuri asfaltate. Și dacă se poate, undeva între cele două piscuri să găsesc și o cărare suficient de tehnică încât să mă țină în priză, suficient de lungă și lipsită de porțiuni mult prea expuse, încât să nu simt că-mi risc viața mergând pe acolo singur.
Să nu crezi că ceea ce găsești gata marcat nu e interesant. E foarte interesant. Dar cumva te tot uiți de pe poteca ta marcată la poteca aia care șerpuiește de pe versantul opus. Aia interzisă și aparent periculoasă. Și o vezi de câte ori te dai pe poteca ta marcată. Stă acolo și parcă nimeni nu-și pune problema pe care la vederea ei ți-o pui tu. La un moment dat îți spui că ajunge, trebuie să o vezi de aproape. Dar parcă în aceeași zi, dacă tot mergi pe acolo ai putea să vezi și altceva înainte. Și uite așa îți faci planul unei ture lungi și epice. Cât de lungi și cât de epice de multe ori nici nu-ți poți imagina.
Cu tema de casă făcută după câteva ore bune de studiu a hărților, te iei și pleci. Și lucrurile merg bine, urcarea e bestială, efortul e satisfăcător, priveliștea te face să plângi, vântul din creste îți dă o senzația de ți se ridică părul pe spate. Nu mai contează coborârea. Te încumeți pe ea, acolo uiți de absolut tot și ești prins de moment. Nu-ți asumi riscuri că ești singur, dar nici nu mergi ca prințesa..chiar deloc.
Într-un final ajungi în locul ăla care nu părea prietenos nici pe hartă, nici pe imaginile din satelit, nici din spusele altora, nici din intuiția ta. Dacă ai fi în România te-ai putea aștepta la orice. La un urs cu mâncărimi, o haită de ciobănești, tăietori de lemne “user friendly” sau alte asemenea arătări. Dar aici e doar o prăpastie de căcat și un dead end. Și te uiți la variante de rezervă, chestii, trestii, socotești, gândești și așa mai departe. Te pui în fund, îți desfaci rucsacul, uiți pentru moment că ești la marginea prăpastiei și mânânci ceva din rucsac. Asculți vuietul vântului, a văii, te uiți la paleta inepuizabilă de culori din fața ta. Dacă ți-ar fi somn ai adormi instant. Doar că te trezește un sentiment ciudat, o nevoie de a fi într-un loc mai sigur, o mică panică amestecată cu mică grabă. Respiri de câteva ori adânc și îți dai seama că ai de urcat 800 de metri diferență de nivel cu bicla în spate. Pe urcare ești doar tu, o bicicletă mult prea scumpă…și cu siguranță câțiva sfinți care de regulă te urmăresc oriunde planurile de acasă nu pușcă cu realitatea din teren. Ajuns sus cu ultimele energii, te trezește puțin coborârea pe care o faci ca o banană coaptă exact prin locul pe unde ai urcat cu câteva ore mai devreme. O tură ratată?
Ajungi acasă obosit, dar fericit și îți deschizi o bere. Îți bagi picioarele în stretching, în shake-uri de recovery și masaje. A fost faină partea până la urcare, urcarea în sine a fost blană și coborârea la fel. Din păcate a fost prima și ultima dată în viața când ai pedalat pe acolo. Chiar n-ai cum să o legi de altceva și nu poți folosi nici o porțiune din traseul bestial explorat. A fost o experiență ca multe altele asemănătoare, dar unice în felul lor. Și asta e doar o mică dilemă când cauți trasee noi, indiferent unde ai fi. De obicei găsești porțiuni foarte faine, chiar incredibile, dar care din motivele expuse mai sus rămân doar o experiență unică și irepetabilă într-o cămară plină cu astfel de ieșiri. O tură ratată? Mai degrabă o tură unică, un amestec de efort, plăcere, dezamăgire, oboseală, sentimente antagonice trăite într-un interval scurt de timp. E doar o mică aventură din viața de mountain biker, ăla care coboară, urcă, împinge, râde și plânge, toate de bunăvoie și fără spectatori virtuali.
De ce Disneyland? Pentru că tot ce îți creează neliniște în alte locuri, la Disneyland e gândit în așa fel încât să te distreze bine de tot, dar cu centura de siguranță pusă…asta până te dai jos de pe aia marcată. Ce vine după ce o iei pe cărări nebătute devine imprevizibil și implicit mult mai intens.
Și dacă vrei să vii cu noi să pedalezi pe o mică parte din ceea ce am descoperit până în prezent la o aruncătură de băț distanță, o vei putea face la Rock the Alps între 2 și 9 septembrie 2017. Unde altundeva decât în Austria, desigur?!
