Deschid ochii duminică în jurul orei 6:30 și capul mă doare aproape la fel de tare ca și cu 10 ore înainte. În cameră sunt maxim 15 grade și două din trei geamuri sunt larg deschise. Noroc că-s mici, foarte mici. Altfel mă trezeam ca Otzi sub 50 de cm de gheață. Lui Wouter îi place să deschidă toate geamurile când doarme, dacă ar putea ar mai da o gaură în peretele exterior ca să intre ‘oxigen”, cum zice el. Îmi fac loc prin frigul și întunericul profund să arunc o privire pe geam. Afară sunt max 3 grade și e ceață, dar oricum nu prea contează. Pălinca lui Hoffa încă îmi bubuie în cap și mă bucur că n-am băut mai mult. Mă bucur rău. First eat then drink. La noi a fost first ride, dont drink water, starve, drink palinca and go to sleep. Rețeta ideală. Wouter se resimte mai tare ca mine așa că nu pierd ocazia să râd de el, de câte ori pot.

Suntem la masă în jurul orei 7:30 și luăm un mic dejun continental cu multe opțiuni având în vedere locul relativ izolat în care ne aflăm. Clădiri vechi, puțin restructurate, în genul celor din filmul The Shining, dar cu ceva mai mici. O telecabină cu stâlpi din beton, ingredientul preferat in Stelvio atât la instalațiile de schi, cât și la hotelurile vechi de zeci de ani. Stațiune de schi care e deschisă doar pe timp de vară. Personal prefer aceste locuri cu o istorie și cu un stil caracteristic în fața tuturor ciudățenilor hotelistice care încearcă să redefinească noțiunea de confort și să fidelizeze o clientelă relativ superificială, dar cu mulți bani.

Urma să coborâm pe faimosul Goldseeweg in prima parte a traseului. Partea a doua, cea mai lungă, are să rămână o enigmă pentru cititorii blogului și pentru adepții de strava/bikemaps/etc. din diferite motive asupra cărora nu vreau să insist aici. Dig yourselfs but ride smart and with a big wallet.

O priveliște pe care nu o ai zilnic. După 7 zile de poteci, e cireașa de pe tort!

Pe partea superioară de trail trebuie să intri cu mult inaintea orei 9, deoarece intre 9 și 16 accesul pe bike e interzis. Dacă ai tehnică bună și ești calculat, rulat pe poteci alpine de picior, cobori cei 8,5km in max 30 de minute. Noi aveam să facem 2 ore, nu neapărat datorită lipsei de tehnică, ci datorită faptului că eram in grup și eram la a 8-a zi de dat cu bicicleta consecutiv. Plus că o dată la 1 km regrupam oamenii de diferite niveluri pentru a fi siguri că totul e ok. Un ghid în față și celălalt în spate, cam asta e abordarea pe zone de genul ăsta.

După un ride bike/push bike rapid și abrupt pana la refugiul Garibaldi și o sesiune foto intensă îi dăm bice la vale.

Push bike pe trepte si pedala până la refugiu, de incălzire. Brutală.

Refugiul Garibaldi și Wouter.

Poteca e lină, pe alocuri cu pietriș scurs și versanți expuși suficient de tare încât o greșeală banală și niște reflexe întârziate de oboseală să te trimită 100 de metri mai jos în vale și să-ți testeze îngerașul de pe umăr. In locuri din astea nu-ți permiți să mergi cu grupuri mari, însă aveam încredere că un grup cugetat și relativ experimentat de 8 persoane, plus 2 ghizi avea să supravețuiască fără prea mari bătăi de cap zonei ăsteia. De regulă aici soluția e să faci push bike acolo unde nu te simți în siguranță.

O mică încălzire înainte de coborâre!

Unul dintre marile avantaje ale campurilor și tripurilor de mtb TNQ, e că te dai într-un grup în care sigur sunt 2-3 oameni mai buni ca tine și care implicit te fac să-ți atingi granițele pe care altfel nu le-ai testa niciodată. Ai un traseu prestabilit pe care de multe ori nu prea îl poți scurta, iar oamenii din grup sunt fie mai pregătiți, fie mai puțin pregătiți, dar într-o formă sau alta vor fi testați aproape zilnic, dacă nu de traseu atunci de alți participanți sau de unul din ghizi. Și de aceea am vrut să avem cei mai pregătiți oameni pe post de ghizi la campuri, care nu vin doar cu un caracter haios și o experiență vastă, ci care au și o pregătire de top la orice oră, așa încât în teorie e imposibil să ai un participant mai pregătit ca unul din ghizi, nici fizic, nici tehnic. Așa fiecare, dacă dorește, își va găsi nașul într-o zi sau alta, într-un grup sau altul.

Coborârea.

Ușa spre comoară!

Aveam în plan aprox 30-36km cu 2400m negativi, in total de fapt peste 3000m coborâre, anulată parțial de 600m de uphill. Cei mai buni puteau să pedaleze 60 km până înapoi în Nauders. Aveam să aflăm la final că doar Mădălin mai vrea și mai poate să pedaleze tot traseul propus.

Începem coborârea, iar poteca e suficient de lată încât să mergi relativ confortabil pe ea, dar fără să-ți dea impresia că e de testat top speedul pe undeva.

Pare lin…de pe GoPro!

În dreapta aveai ghețarul Stelvio cu vârful Ortler care la cei aproape 4000m își ascundea colții în plafonul de nori. Valea din dreapta avea pe alocuri peste 1500m adâncime și privirea se cam ducea încolo la fiecare zonă mai îngustă de pe potecă.

Trei bikeri, un ghețar și o potecă. Ingrediente simple dar eficiente pentru o zi foarte bună!

Stefan inainte de bătălia cu poteca!

Porțiuni de zăpadă scurte îți amintesc de altitudinea la care erai, dar te obligă să oprești și să-i pui pe toți să facă pushbike.

Rock garden, I mean mountain.

O încercare eșuată pe o limbă de zăpadă putea să însemne un K.O. timpuriu, un bike distrus și cel puțin niște tatuaje naturale eterne.

The right way, when you are not sure!

Nu e loc de greseli prea mari.

To ride or to push?

Toată lumea e cugetată și mă bucur să văd că nimeni nu încearcă zone mai dificile pe bicicletă sau că se dezechilibrează frecvent la obstacole mici. Traversăm niște garduri de avalanșă și întâlnim primii hikeri care se dau respectuos la o parte, chiar dacă ne apropiam de ora Z în care nu aveam ce să căutăm pe potecă. După ce traversăm în diagonală vreo 4 picioare de munte, o iau ușor înainte deoarece zona era prea tehnică pentru grup și toată lumea avea să facă pushbike pe o mare parte din ultimii 2 km.

Inca pe bike!

Switchback-uri, praguri și praguri din nou. Înjur pantalonii baggy de câteva ori deoarece îmi luasem o pereche mai largă cu care rămâneam frecvent agățat în spatele șeii. Sughit de câteva ori, dar reușesc să nu prea pun piciorul jos până la o zonă cu două stânci mai mari pe care decid că nu e momentul să-mi incerc tehnica. În spate toată lumea e pe lângă bike și Wouter supraveghează mersul lucrurilor.

It is a job, a hard one!

Pare aproape, dar nu e!

Mă urc pe bike și probabil urmează cele mai bune 5 minute pe care le-am avut anul ăsta pe bicicletă…și asta nu e lucru mic. Praguri peste praguri din piatră care mai jos se transformă în rădăcini, iar grohotișul dispare și face loc unei păduri de brazi. “Unser Weltmeister”, aud un elvețian din față oarecum deranjat de prezența mea acolo. Îi zic la fel de ironic că încă nu sunt campionul mondial și plec mai departe, anunțându-l că mai vin 10 rideri, probabil pe lângă bike așa că nu strică puțină atenție și din partea sa. Agăț de câteva ori pedala în stânci, dar reușesc să trec pe bike toată zona, doar pompând, fără prea multă pedală.

Ajung la cabana de la km 8,5 și un sentiment de euforie frânată mă cuprinde. Arunc rapid o privire în sus și număr toți membrii grupului în diferite ipostaze pe poteca pe care tocmai am coborât-o.

O terasă cu vedere…și ce vedere!

Mă așesz pe terasă și aștept la o ciocolată caldă sosirea grupului. În 25 de minute apare toată lumea, unii mai happy, alții mai puțin, probabil datorită faptului că au făcut mai mult pushbike decât ride the bike, să zic așa. Starea de spirit e ok și în curând plecăm mai departe în traseu.

Aici as putea astepta si după regină…n-ai cum sa te plictisesti!

Urmau incă 26 de km din care probabil 24 de potecă tehnică, de picior, o adevărată comoară alpină pentru un mountain biker. Un fel de potecă de picior din România dar în Alpi, de 10 ori mai lungă și cu peisaje de 20 de ori mai impresionante spre văile adiacente din bella Italia. Pozele zic mai multe ca mine , Enjoy:)!

Trail heaven MUST look like this!

O zi foarte grea, dar nimeni nu se plange!

Stefan, hotărât ca întotdeauna.

O vacă îndrăgostită care nu mânâncă dulciuri. Hm?!

E pentru cei hotărâți, ezitările nu-și au locul aici!

Mădălin, cel mai puternic din grupul de la The Front Line 2018

It never stops…

Mihai, cel mai ușor dintre participanți!

Loading…

Când ai crezut că te lasă, vine o zonă tare din nou…prea tare ca să faci poze!

Adrian a avut cu siguranță cea mai mare evoluție la segmentul tehnică!

Dream trail…

Oriunde mergi găsești o linie bună!

Cum ziceam…nu se mai termină!

Cand crezi ca se termină, dar de fapt ești doar la jumătate!

Aproape de final, sau poate nu?!

Push, push, the next dh is coming!