E finalul lunii mai și pentru 20 de rideri, aici incluzându-ne pe Wouter Cleppe și pe mine, e timpul pentru unul dintre mtb campurile noastre preferate…Purple Lines. Ajuns la cea de-a 3-a ediție în acest format, al patrulea mountain bike camp din Munții Rodnei organizat de The North Quest, Purple Lines e probabil cel mai hardcore dintre campurile noastre din România. Nu e cu mult peste dificultatea variantei Warrior de la Village Warrior (Breb) sau peste traseele grupei de avansați de la Colibița, însă nicăieri altundeva nu strângem 1500-2000 de metri diferență de nivel pozitivă în 35 de km. Nicăieri urcările abrupte nu se succed fără zone de plat sau forestiere ușor înclinate care să-ți dea șansa să respiri…și să nu apeși cu toată forța în pedale. E pentru băiețașii și războinicele din voi.

Edția de anul ăsta a avut un traseu complet nou, în Munții Suhard, o variantă nou de urcare pe prima parte a traseului din Munții Rodnei și o variantă veche a traseului pe care-l parcurgeam de regulă în prima zi.

Premisele.

Din considerente organizatorice am limitat numărul de locuri la maxim 20, în comparație cu edițiile precedente în care primeam 30 de rideri. Vremea la rândul ei nu se anunța prea grozavă, cu două zile de furtuni în weekend și cu doar o zi perfectă vineri. La altitudinile astea și în mijlocul zonei montane, vremea e oricum imprevizibilă, o furtună se poate naște în 30 de minute dintr-un cer senin, sau la fel de bine, cel mai negru nor se poate dizolva și poate face loc cerului albastru într-un interval identic. Ghizii la edția 2018 aveau să fie Wouter Cleppe, pe care nu-l mai prezint aici și mă voi limita să zic că e din Belgia, nu se epilează, bea bere, e bolnăvicios de vreo 2 ani încoace, dar când se antrenează și e cât de cât în formă face balmoș din orice mountain biker crescut și rulat la noi în țară. Al doilea ghid fiind eu, Robert Dobai, cel din capul căruia pleacă ideile care stau la baza The North Quest. Bine, ideile pleacă, nu se și concretizează așa cum aș vrea, dar încă ne facem încălzirea…și aparent ne-am încălzit mai repede ca o parte din partenerii cu care lucrăm în țărișoara asta frumoasă. Sportul însă m-a învățat că la finalul urcării nu vine niciodată coborârea.

Ziua 1. Munții Rodnei. Rhododendron…într-un final!

Traseul planificat inițial pentru ziua a 3-a a marcat începutul campului Purple Lines de la Borșa, Maramureș, din considerente meteorologice și de logică organizatorică. Toate bune și frumoase, am început cu un mic hillclimb cea de-a 3-a ediție Purple Lines MTB Camp. Am spus mic, pentru că am urcat doar 1.4 km și vreo 170 m diferență de nivel. Aș fi vrut să mergem până la jumătate, dar pe parcurs am decis că e mai ok să pun finișul mai jos…chiar dacă ceva mă trăgea mai în sus și nu era telescaunul.

Inceputul hill climb-ului!

Oszkar la bătaie cu panta de peste 20 de grade!

Văzând fețele celor mai mulți cred că am dus finișul prea sus oricum. Uneori e ok să începi cu o doză zdravănă de acid lactic pe stomacul gol (nerulat), insist asupra cuvântului “uneori”.

După un scurt ocol pentru încărcarea bidoanelor am pornit la bătălia cu cea mai zdravănă urcare din weekendul care avea să urmeze. Pozele zic mai multe decât o pot face eu!

Ramona înainte de greu…probabil nu reținea ce urmează!

Prima regrupare și o mică adaptare a traseului, am tăiat o buclă care mai adăuga 200m diferență de nivel!

Varianta nouă către Prislopaș!

Cătălin se distra chiar și pe urcare!

Laura și Ramona și Adrian, prizonier în poză!

Refugiu devenit stână…oameni de treabă aparent!

Marius…mega în formă după prima urcare serioasă a zilei!

E prima ediția Purple de la Purple Lines, rhododendronul fiind înflorit în proporție de 50%, o parte din versanți fiind cuprinși de un roz izbitor, aproape la fel ca cel pe care ni-l imaginam când am ales denumirea cu câțiva ani în urmă.

Rhododendron la început de iunie!

De aici mămăliga se îngroașă, dar și priveliștea e pe măsură!

Fosta cabana Puzdrele…aici se putea dezvolta un complex care să atragă turiști din toate țările învecinate…

 

Pentru zone de genul ăsta ne dăm în Munții Rodnei

Laura la intrare pe “the single track”!

Ceva ardea și nu erau picioarele noastre

Single track-ul din creastă și Rhododendronul!

Cu siguranță o edție limitată!

Spre Șaua Gărgălău!

Bikewash-ul e pentru bicicletă ceea ce e berea pentru rider!

Gulyas leves făcut ca la carte!

Ziua 2. Suhard

Deoarece toate site-urile anunțau apocalipsa meteo la Borșa, am decis cu o seară înainte să o luăm spre este, acolo unde radarul meteo părea să indice o zonă ferită de probleme… Traseul original era prin spatele Pietrosului Rodnei, cu o zonă lungă de creastă semi ciclabilă și cu o coborâre tehnică pe final….not for pussies cu siguranță. Vremea imprevizibilă și nivelul general al grupelor ne-a îndrumat să alegem varianta mai sigură.

Am plecat spre traseul din ziua 2 cu mașinile, până la intersecția dintre DN 18 și DN 17D, drumuri prin definiție forestiere la locul intersectării. Definiția incompetenței, a mânărelilor, a infracționalității și a balcanismului care-ți permit să-ți bați joc de o comoară la care alte națiuni nu pot visa. În fine, să nu începem cu un interval.

O mică ședință ca să punem la punct regulile de bază ale zilei…adică dacă plouă, ne îmbrăcăm!

Plecăm pe drumul forestier-național-whatever și ajungem în Pasul Rotunda. Norii negri își încoardă mușchii la orziont, iar eu aștept cu nerăbdare primii picuri. Ajunși sus, cerul se deschide brusc și toată creasta Munților Suhard e acompaniată de un albastru deschis…Hmmm, noroc?

Pasul și soarele…hm

Trecerea prin Poiana Zânelor îmi amintește de prima vizită aici, locul în care un complex turistic nou și plin de oameni era mândria locuitorilor și proprietarilor de pensiuni din zonă. Totul s-a dus de râpă din motive financiare, iar incendiul din 2011 a sigilat soarta complexului. Acum totul e cvasi pustiu, chiar dacă o serie de pensiuni noi s-au ridicat în imediata vecinătate a complexului.

Ultimul izvor dinaintea urcării!

Urcarea sub vârfului Omului din Suhard nu e cea mai dificilă, însă parcurgerea ei e exponențială. Cu cât înaintezi mai mult, cu atât ai mai mult de furcă, golul alpin de la final și variantele care taie serpentinele mi-au pus la încercare lipsa de pregătire și le-am făcut față pe bicicletă cu greu. Ajuns pe bike până în zona intersecției dintre poteca ce merge spre Pasul Rotunda și cea care merge spre Cârlibaba, regrupăm trupele și îi dăm în curând bătaie mai departe.

Stefan si Mociran, camarazi de suferință!

E timpul să urcăm hotărât!

Spre front…

Caii erau ceva mai sus decât vacile…pentru că pot!

Regruparea de după apocalipsa cu watts!

Wouter Cleppe, cu o bicicletă cu roți de 26 inch și 150 mm cursă!

După ce bei apa care vine de pe vârful Omului n-ai cum să fii trist!

A fost odată…un single track! Lasă că nu e rău nici așa!

Pană și regrupare înainte de ultima urcare a zilei!

Ajungem la mașini alături de primii picuri mai zdraveni și nu-mi vine să cred ce noroc avusesem, priveliștea din creastă zicându-mi că pedalam cu siguranță pe singura zonă cu vreme bună de pe o raza de o sută de kilometri, cel puțin.

Ziua a 3-a. Munții Maramureșului.

Toată seara a plouat și îmi era clar că una din potecile mele preferate din zonă avea să rămână din nou la umbra pădurilor tot mai dese de brad. Grupa era prea obosită, iar ploaia avea efectul de a augmenta senzația de oboseală. Decidem pentru varianta mai sigură, 43 km cu 1600m diferență de nivel și două zone de single track, oricum un traseu foarte fain din toate punctele de vedere.

Cel mai dificil segment avea să fie urcarea de 10 km din spatele masivului Cearcănul. 10 km și 800m diferență de nivel pozitivă, pe o vale îngustă pe care ai senzația că nu mai ieși niciodată în creastă.

Suzi..tot timpul pe bicicletă, de la an la an mai rapidă!

Prima urcare a zilei!

Oszkar!

Un schit destul de izolat sub munte!

Prima parte a coborârii arăta bine…râul avea să urmeze!

Pe la mijlocul urcării lungi…subsemnatul la o trecere deja emblematică pentru campurile TNQ!

La finalul urcării fac câteva poze și îi aștept pe primii din grupa mea!

Suzi și Iustin, se completează de minune pe bike!

Paul și Cătălin!

Andrei, aparent încălzit încă de pe urma urcării!

Ne regrupăm încet!

El și ea, boy meets girl!

The man and the machine, both in one!

La punctul de regrupare adun primii oameni care ajung sus, opt mai exact, și-l las pe Wouter să-i aștepte pe restul. Chiar dacă era ceață, câte o rază făcea loc unor priveliști excepționale spre Munții Rodnei și spre urcarea către Pasul Prislop (1418m). Stairway to heaven avea să ne ducă aproape de Știol, o urcare dreaptă, abruptă, pe care și să vrei nu poți să ții pulsul în zonele de anduranță. Finalul avea să fie coborârea pe la Cascada Cailor, cea mai înaltă din România, și încercam să grăbesc puțin grupa deoarece simțeam că norocul ne va părăsi în curând. Ultimii 500 de metri îi parcurgem între picuri, însă nimeni nu ajunge ud la pensiune…cei din grupa a doua însă aveau partea de un tratament complet, interior/exterior, cu opțiunea de priveliște bifată.

Coborârea de la Cascadă!

La final toți ajungem în siguranță la base camp și încheiem un nou Purple Lines MTB Camp cu amintiri plăcute, trasee variate și noi, priveliști cum numai în Rodnei găsești și fără nicio julitură mai zdravănă. Oszkar, unul din participanții fideli de la Purple Lines, a învățat că picnicul nu se face la 40km/h pe drumul forestier spre deosebire de anul trecut, așa încât nicio piatră n-a fost avariată în procesul nostru de deplasare.

La anul avem în plan și o variantă apprentice pentru Purple Lines MTB Camp, cu basecampul puțin mai aproape de Moisei, așa încât și rideri mai puțin fit să poată gusta din mirajul Munțiilor Rodnei și ai Maramreșului. Variantă care probabil ne deschide calea spre un Purple Lines Warrior cu un grup de 15-18 oameni pe care să-i purtăm pe fierăstrăul alpin până ce și ultimul kilometru de potecă va fi epuizat și cel mai tare dintre camperi dovedit…măcar la segmentul de bere pe final!

Cascada Cailor.

Mulțumiri în primul rând participanților care s-au încumetat și pe vremea mai puțin favorabilă la pedalat și mi-au dovedit că spiritul de mtb încă nu a murit, mulțumiri staff-ului care-și face treaba tot mai bine și mulțumiri domnului bucătar :), pentru mine fiind probabil primul camp la care apuc să mânânc liniștit ceva și să simt gustul ingredientelor atent selecționate!

Ne vedem la anul!