Vineri 20 iulie, 2018. E seară și afară plouă mărunt, dar suficient de tare încât prin geamul întredeschis să se audă acel șuierat specific. E undeva în jurul orei 23 și sunt întins în patul camerei uitându-mă pe prognoza meteo din ziua următoare. Erau anunțați 20 mm de ploaie pe toată durata zilei, cele mai optimiste previziuni indicau o furtună în jurul orei 12:00. Eram în apartamentul Chalet-ului din Livigno și de 6 zile încoace trăgeam zilnic într-o formă sau alta de un grup mic de bikeri pe potecile alpine din inima Alpilor, undeva între Nauders și Livigno.

The Front Line, am intitulat sugestiv tripul de la mijlocul lunii iulie, 8 zile în inima Alpilor, pe poteci acolo unde curse precum Bike Transalp ar fi ales de prea multe ori asfaltul. Aveam în minte 8 trasee, unul mai epic ca altul, de multe ori poate mult prea brutal pentru preferințele și posibilitățile grupului. Grup care în cele 6 zile nu s-a plâns mai deloc, cel puțin în fața mea, cu privire la traseu și la itinerarul mountain bikeistic. După o primă etapă de legătură între Nauders și Livigno și câteva zile bune de trasee cu peste 70% potecă, urma să facem transferul de la Livigno către Pasul Stelvio.

Livigno și atât!

Pentru cei care nu cunosc zona, și știu că aici se încadrează cea mai mare parte din riderii de la noi, Livigno e o stațiune de dimenisiuni medii situată la o altitudine de 1816m în Italia, undeva între Elveția și Austria într-un peisaj clasic alpin, cu vârfuri de peste 4000m altitudine la o distanță vizibilă în zilele însorite. E un loc în care până și cel mai “vero” țăran a înțeles că turismul și în special mountain bikingul e singura linie de plutire, un adevărat vaporaș, pentru supravețuirea în zona izolată denumită Livigno, într-o vale greu accesibilă chiar și pe timp de vară. Aici, mai mult de trei sferturi din potecile existente sunt dedicate mountain bikingului, iar drumurile asfaltate sunt pline de echipe de ciclism a căror sportivi se antrenează la altitudini de peste 2000m în trecătoarele asfaltate din regiune.

Livigno si unul dintre bikeparkuri.

Sâmbătă urma să pedalez alături de încă 10 persoane până în Pasul Stelvio situat la aproape 2800m altitudine, drum pe care aveam să-l parcurgem exclusiv pe poteci tehnice, cu maxim 3km de asfalt pe final dacă vremea avea să se strice. Încă in seara dinainte am înțeles că oboseală grupului cuplată cu vremea prognozată avea să ne dea peste cap planurile. Așa că urma să luăm trei “voluntari”, un belgian și subsemnatul pentru a pedala rapid cei 40km cu 1800m diferență de nivel până la Stelvio…în urcare majoritatea traseului având în vedere altitudinea punctului final.

Dimineața următoare, Wouter, în stilul tipic îmi zice să-mi mișc membrele cu spor că vremea pare stabilă și e de plecat mai devreme. După niște mici negocieri cu “voluntarii” am plecat pe bike-uri la micul dejun și am decolat cu mici întârzieri spre destinația finală a zilei: Pasul Stelvio. Afară soarele își făcea ușor locul între norii negri, dar știam că e doar apă la moară deoarece furtuna prognozată își făcea apariția la orizont.

Inainte plecării, în centrul stațiunii Livigno.

Pe drumul de bicicletă înainte de lac și de prima urcare a zilei.

Robert fără baggys înseamnă că e de pedalat.

Prima urcare, pe un drum lat de 1,5 m, cu o pantă medie de 15% și cu o pantă maximă de 30% avea să ne chinuie pentru 45 de minute, dar totodată avea să-mi indice gradul de oboseală al grupei precum și șansele reale de a ajunge unde trebuie.

Chiar înainte de inceputul greului.

Cu Wouter, cel mai bun ghid al nostru.

Nu era un traseu extrem de dificil, însă fiind situat în cea de-a 7-a zi, fiind permanent la altitudini de peste 2000m, cu un punct maxim la 2800m, fiind vreme rece și ploiasă, îmi era teamă puțin de rezervele oamenilor din grup și de eventualele greșeli pe care le pot face pe o coborâre expusă datorită oboselii și a umezelii pietrelor.

Pe vârful prime urcări ne ajung și picurii din urmă așa că îmbrăcați adecvat ne aruncăm pe prima coborâre a zile. Grupa a urcat surprinzător de bine, iar Mădălin urmat de Andrei și Mihai, par să-și fi găsit un rezervor suplimentar pentru traseul ăsta.

Inceputul prime coborari. O poteca cu flow dar si cu capcane!

La baza primei coborâri ne regrupăm și cu o trenă lejeră dar constantă parcurgem cei 7-8km din jurul lacurilor de acumulare pentru a ajunge la baza piramidei.

Apele care se scrugeau in lac ziceau multe despre ploile de pe varfuri!

Incă pe plat.

Ultima pauză înainte să ne încercăm norocul cu fiara!

O urcare construită în stâncă, probabil îmbunătățită încă din timpul războiului. O urcare care cu toate că te ducea 800 de metri în sus în câțiva kilometri avea o pantă perfect constantă și era efectiv o plăcere să o parcurgi și să savurezi peisajele alpine din jur. Pe alocuri pietrișul era scurs, iar parcurgerea pe bicicletă necesita tehnică foarte bună și o pregătire fizică de top, cu toate astea era ciclabilă dacă aveai cele necesare în dotare.

Tehnică și picioare, plămâni și coordonare!

Nefiind lungi, zonele erau ușor de trecut lângă bicicletă. E curios cum o parte din cunoscători mi-au sugerat să urc pe o altă variantă pe care am coborât-o de vreo 2-3 ori în trecut și care mi se părea prea puțin ciclabilă, prea tehnică, prea pe vale. Până și traseele propuse de ghizii locali urcă pe acolo, și știu sigur că în afară de expunere, varianta aleasă de mine era mult mai ciclabilă și mai impresionantă.

Șarpele de la mijloc în jos!

Pare greu…chiar așa e!

Supravețuim urcării cu două pene, una acută și cealaltă cronică. Cauciucurile fără protecții și cu cameră nu-și găsesc locul pe potecile astea, poate doar dacă ai o tehnică impecabilă și greșești trasa o dată la 2 ani, iar atunci când o faci e pentru că vrei să faci pană neapărat. Altfel e pentru carcase de Kevlar, întărite, și lichid tubeless în loc de cameră, indiferent de bicicletă.

O plăcere pe care doar cei care merg constant cu bike-ul la deal o pot înțelege.

Un sfert din urcarea grea, drumul cu pricina in vale!

După zona mai expusă a urcării ploaia își face apariția din nou, iar norii înghit cu o viteză uimitoare vârfurile de peste 3000m din căldarea în care pedalam. Făcusem traseul de 2 ori în prealabil, însă ceața, frigul și lipsa de repere elimină rapid sentimentul de confort cu care pedalez de obicei.

O capodoperă…deutsche Grundlichkeit pe drumeagul ăsta vechi de un secol.

Aproape de vârful urcării observ primele semne ale iernii, așa că din mers adaptăm traseul la condițiile date. Aveam o variantă care ocolea puțin versanții înzăpeziți pe alocuri și decid rapid cu Wouter că e varianta mai bună pentru grupul nostru. Aveam să trecem oricum în diagonală peste grohotiș și niște bolovani cât jumate din roată așa că parcurgerea pe bicicletă nu era o opțiune în condițiile astea. Oamenii din grup par deja spre finalul puterilor chiar dacă nimeni nu ar recunoaște în momentele astea că energia e pe terminate.

One final push!

Erau 2 grade afară și mă așteptam să ningă de la un moment la altul, iar pedalatul relativ lent cu opriri dese mă solicita mai tare decât un ritm mediu spre intens. Ideea e că de câte ori te oprești și pulsul scade sub 100 de bătăi pe minut, următoarea pornire avea să te găsească pentru 40 de secunde într-o zonă anaerobă având în vedere pantele și altitudinea. Dacă nu știi cum e să stai într-un efort anaerob la puls mic, încearcă să oprești o dată la 5 minute pe cele mai abrupte pante din zonă, să stai 3-4 minute și să pornești din loc…crede-mă vei alege să urci full speed pentru o oră în schimb. Pulsul răspunde lent la solicitările musculare intense așa că mușchii se hrănesc preponderent ananerob cu ATP până ce sistemul cardiovascular ajunge la un randament necesar solicitării și furnizează oxigen la nivel adecvat. Să nu credeți că e ușor pentru ghizi, chiar din contră, nu e ușor deloc dar satisfacția grupului și senzația de reușită compensează din plin cu senzația provocată de acidul lactic.

Cu un efort la limită ajungem în Bocchetta di Forcola deasupra fortului, cum îi zice Wouter, o clădire abandonată în care soldații probabil își trăiau cele mai intense momente ale vieții cu un secol în urmă. Din vârf urma o coborâre încețoșată spre Pasul Umbrail, pe poteci, cu câteva mici urcări.

Ultima umflare, la propriu!

Ceața și norii din jur lăsau loc de interpretare, iar peisajele spre ghețar se ascundea cu desăvârșire! Doar niște vaci aparent nederanjate căutau iarbă nouă pe versantul din dreapta…o aventură cu care probabil erau obișnuite, dar care mie îmi părea destul de extremă. Pro cows! Cow pros?

Ultima parte a traseului era în urcare, pe Stelvio, dinspre versantul sudic, o urcare lejeră însă constantă pe care băieții au parcurs-o cu brio chiar și după 4 ore de pedalat aproape vertical de la Livigno…în ploaie.

A urmat sosirea în Pasul Stelvio, duș și poate….prea multă pălincă. Asta e, ce-și face omul cu mâna lui nu se numește în niciun caz recovery. A doua zi urma una dintre cele mai faine coborâri din Pasul Stelvio, cu peste 3000m negativi, asta dacă nu luăm în considerare micile urcări din secțiunea de mijloc. Despre Goldseeweg și potecile cu adevărat alpine veți afla într-un post viitor!